Mi-a fost dat sa aud de cateva ori de ce nu sunt o prezenta constanta pe blog. Raspunsul meu e simplu : pentru ca nu am ce sa spun. De multe ori mi se intampla sa fiu asaltata de mailuri, de prezentari, de informatii din toate partile pe care la sfarsitul zilei nu numai ca nu pot spune ca le-am aprofundat deplin, dar care nici macar nu m-au odihnit in vreun fel. Si colac peste pupaza, ma mai trezesc si frustrata de faptul ca a trecut ziua, ca mi-am incarcat programul cu o mie de informatii si de note, notite, articole "importante", mailuri "importante",.ppt-uri, anunturi si asa mai departe, dar de fapt nu mi-am "imbogatit" propria persoana cu nimic. Si atunci de ce sa fac la fel? E netul plin de articole, de bloguri, de mesaje, de poze, asa ca atunci cand nu am ce spune, tac. Si in tacerea mea ma odihnesc, lucrand la ce imi place, citind o carte, uitandu-ma la un film, iesind cu prietenii, stand la un pahar de vorba si mai ales fiind aproape de cei dragi. Poate ca pare banal sau poate ca pare foarte plictisitor sa fiu mai prinsa de cotidian decat de blog. Dar nu o spun cu nici o parere de rau, prefer sa fiu (sa exist/sa traiesc) decat sa scriu. Apreciez enorm consecventa celor care pot mereu prezente/i, care au o daruire (zilnica as putea spune) pentru a scrie, dar personal, daca imi lipseste inspiratia, tac. Si nu ca sa va supar. Nu pentru ca nu imi sunteti dragi , toti cei care cititi pe blog la mine si toti cei care ma cunoasteti mai mult sau putin, ci pentru ca nu vreau sa va mananc din timpul vostru si asa pretios cu ceva care nu v-ar aduce nici un dram de bucurie sau nu v-ar umple sufletul macar intr-o infima masura de ceva frumos.
Viata e frumoasa. Am spus-o de multe ori, frumoasa, nu usoara.... Si viata trebuie traita cat mai mult (si cat mai des) cum stie fiecare mai bine. De ce sa ne umplem unii altora zilele, orele cu nimicuri care nu conteaza? Nu mai bine in bucurie sa ne revedem ori de cate ori putem in viata reala, sa vorbim, sa impartasim experiente, trairi, sa ne privim si sa ne ajutam?
"Daca fiecare dintre noi ar folosi cinci minute in fiecare zi incercand sa faca viata cuiva putin mai buna, ganditi-va unde am ajunge."
Mi-a placut mult acest citat. Adevarat este, cat de mult conteaza ca din cand in cand sa ne indreptam privirile catre ceilalti si sa mai lasam un pic din egoismul nostru. In acest sens nu scriu. In sensul de a nu polua. O detest din tot sufletul si nu cred ca isi are rostul in nici unul din aspectele vietii (nu apreciez poluarea fonica, vizuala, mass-media, din natura...ori de ce fel ar fi ea).Nu apreciez vorbitul doar de dragul de ati auzi vocea (fara a spune ceva). Nu intotdeauna a fi cu cineva inseamna sa si vorbesti. Cine ma cunoaste stie ce spun. Si nu intotdeauna atunci cand nu scriu inseamna ca nu vreau sa impartasesc ceva cu voi. Dar din lipsa de inspiratie, cuvintele nu se astern pe hartie asa cum as vrea...si atunci totul devine lalaiala. Si atunci tac. Sa nu va fie cu suparare, caci dragi imi sunteti si va multumesc tuturor celor care veniti aici, pentru o "ocheada" (acel "sneak peak" cum ar zice un strain) sau pentru a zabovi din plin.
cu drag,stima si consideratie,
^.^ Anca M
4 comentarii:
:) nici eu nu scriu constant, ci cand am ceva de spus sau de aratat. Pana la urma in primul rand scriem pentru noi:*
ai dreptate!
dar, uneori, poţi să ajuţi un suflet care are nevoie de un sprijin sufletesc doar cu simplă intrare pe blogul lui... şi atunci acela nu se va simţi singur - poate că nu scrie pe blog despre zbuciumul lui şi nu cere ajutor din prea mult bun simţ... îţi dau un exemplu, propria mea persoană: ruptă din mediul meu cât de cât intelectual, izolată ca spaţiu undeva ce nu mai îmi vorbeşte despre lumea spirituală, pentru mine este o mană cerească o intrare pe blogul meu şi un rând scris... nu am prietene în lumea fizică, am fost o singuratică-asta a fost soarta mea...când intru pe blog, ''bateriile'' părţii mele ce îşi mai aduce aminte de lumea intelectuală se încarcă. simt că am prietene de suflet! în lumea reală, m-am ferit de bârfe, vorbe aiurea şi am ajutat familia toată viaţa, împărţind şi bune şi rele...de aceea nu am fost dorită ca prietenă! ori prietenia sufletească este ceva deosebit, după ''bijuteria'' aceasta a tânjit structura mea sufletească toată viaţa.
scuză-mă pentru că am scris mult şi, mai les, despre mine... dar am vrut să îţi prezint şi o altă faţă a blogului...
deci nici nu ştii, când ajuţi pe cineva şi aşa, scriind uneori un rând undeva...
îţi doresc tot binele din lume, suflet frumos şi delicat!
Si mie mi-e dor de tine :)
@Anca, asa este draga mea, de multe ori simt si eu asta...desi stiu ca daca cineva va mai aprecia sau macar va simti ca ziua tocmai a devenit mai buna macar si pentru o clipa) tot e o bucurie..nespusa in cuvinte si greu de impartasit, dar vadit simtita. De asta am si facut acest articol, pentru ca sunt doua fete opuse ale aceleasi manifestari "artistice".
@ Prietena Japoneza, ti-am citit mesajul chiar la o zi distanta dupa ce l-ai scris si m-am gandit mult daca sa iti raspund sau nu. Ai perfecta dreptate in ceea ce spui, este un loc de incarcat "bateriile" este un spatiu unde barfa nu isi are locul si unde poti fi o parte din tine...asa nealterata si frumoasa cum poti fi ca om fara sa fii judecata pentru felul in care arati, privirea pe care o ai sau hainele pe care le porti. M-am gandit daca sa iti raspund sau nu, pentru ca mi-a placut mult ce ai spus si nu stiam daca scrisul meu nu va "strica" cuvintele tale. Multumesc frumos pentru gandurile impartasite si iti doresc ca cele bune sa ti se intorca inmiit.
@ Irina Flo, asa e scumpo, dor imi e si mie. Trebuie sa facem ceva legat de asta.
Trimiteți un comentariu